Centenar Nicolae I. MANOLESCU
 
 In ziua de 11 aprilie a.c., la Universitatea Politehnica din Bucuresti, Facultatea de Ingineria si Managementul Sistemelor Tehnologice, Catedra de teoria mecanismelor si a robotilor, s-a organizat o sesiune stiintifica dedicata marii personalitati care a fost profesorul Nicolae I. Manolescu, membru al Academiei Romane, ctitorul Facultatii de Transporturi, al carei decan a fost timp de 15 ani, si fondatorul scolii romanesti de teoria mecanismelor si masinilor.
Au participat profesori universitari din UPB si de la universitatile politehnice din Timisoara, Cluj-Napoca, Brasov, Craiova, oaspeti din Germania, Olanda, fosti studenti si doctoranzi ai ilustrului profesor.
Despre opera si viata celui omagiat au vorbit: prof. dr. ing. Ecaterina Andronescu, rectorul UPB; academician Radu Voinea; prof. dr. ing. Cornel Alexandrescu, decanul Facultatii de Transporturi; prof. dr. ing. Iosif Tempea, sef Catedra teoria mecanismelor si a robotilor; prof. dr. ing. Paun Antonescu, Catedra de teoria mecanismelor si a robotilor, organizatorul acestei manifestari; prof. dr. ing. DHC Kurt Luck, de la Universitatea Tehnica din Dresda (Germania);  prof. dr. ing. Dan Perju, Universitatea Politehnica Timisoara; dr. ing. Mihai Mihaita, presedintele AGIR si altii.
A fost lansat volumul Centenar (1907 – 2007) Nicolae Manolescu – Remember.
Participantii au vizitat Muzeul Politehnicii, Sala N. Vasilescu-Karpen, în care a fost organizata o expozitie dedicata evenimentului, pe care a prezentat-o directorul muzeului, ing. dipl. Vasile Diaconescu.
AGIR a cinstit memoria prof. N. Manolescu publicand în Univers ingineresc nr. 3/2007 o scurta biografie a profesorului si pe calendarul AGIR pentru 2007 o fotografie.

 

Nimic nu se face fara munca si sacrificii!

Profesorului NI Manolescu, Academicianului, Inginerului, Omului de Stiinta, Cercetatorului, si omului...Manole escu, nu i-au lipsit nici un moment munca intensa, problemele, durerile, necazurile, si in special s a c r i f i c i i l e, la care a fost supus de multe ori fara voia sa!

Am putea spune ca "legenda mesterului Manole roman, Manole cu escu" l-a insotit peste tot pe omul Nicolae I Manolescu, asemenea unei umbre, pe care o porti fara sa vrei, uneori fara sa sti, omului Manolescu zidindu-i-se doua familii, si fiind obligat sa poarte vesnic si pretutindeni aceasta "grea cruce" aceasta "uriasa povara"! Si sa mai zicem ca numele nu este predestinat si ca "Nenea Iancu" s-a inselat facand aceasta afirmatie.

 

Acad. Prof. dr. doc. şt. ing. Nicolae I. Manolescu s-a născut în comuna Adjudul Vechi, Jud.Vrancea la 31 martie 1907. A absolvit ca şef de promoţie Liceul “Unirea” din  Focşani jud. Vrancea, continuând studiile superioare la Şcoala Politehnică din Timişoara, pe care a absolvit-o (cu Magna cum Laudae) în anul 1931, obţinând diploma de inginer electromecanic.

Părinţii profesorului N. I. Manolescu au fost Ion Manolescu (funcţionar în Focşani şi Bucureşti) şi Ecaterina Manolescu (casnică).

Au fost patru fraţi: trei băieţi (Gheorge-Theodor, Nicolae şi Eugen) şi o fată (Maria). Toţi cei patru fraţi au învăţat la liceul din Focşani, după care băieţii au urmat cursurile învăţământului superior tehnic ale Politehnicii din Timişoara, devenind ingineri electromecanici.

Maria Manolescu (al treilea copil familiei Ion şi Ecaterina) a urmat cursurile unei şcoli de specialitate şi a devenit revizor contabil în Braşov.

Fratele cel mare Gheorghe Manolescu (născut în 1906) a lucrat ca inginer la CFR în Bucureşti; s-a căsătorit cu Erofiria (profesor) şi a avut doi copii (un băiat şi o fată): Mircea-Mihai Manolescu (inginer), căsătorit cu Marina-Mara (asistent medical) şi Delia Manolescu (profesor), căsătorită cu Ion Mihăilescu (profesor).

Fratele mijlociu, Prof. Nicolae Manolescu (născut în 1907) s-a căsătorit cu Polixenia, rezultând doi copii, Dan Manolescu şi Nicoleta Manolescu (ambii morţi, împreună cu mama lor, în timpul bombardamentului asupra Bucureştilor la 4 aprilie 1944); din a doua căsătorie, cu Angela, a avut un singur copil, pe Daniela Manolescu (balerină şi coregraf de operă).

Fratele mai mic, Eugen Manolescu (născut în 1914) a lucrat ca inginer la Uzinele Steagul Roşu din Braşov; s-a căsătorit cu Letiţia (casnică), având doi copii: Mariana Manolescu (inginer) şi Mara-Mirela Manolescu (profesor)

Sora celor trei fraţi, Maria Manolescu (născută în 1911) s-a căsătorit cu Axinte Constantin (inginer agronom); au locuit în Braşov, nu au avut copii.

Colonelul ing. Mircea-Mihai Manolescu a avut doi copii (fete): Mona-Mihaela Doroftei (lector universitar) şi Mara-Mirela Păunescu (profesor).

Balerina Daniela Manolescu s-a căsătorit cu Niculescu (tenor operă) şi s-a născut fiica lor Gilda (una din cele două fetiţe-vedete ale filmului Maria Mirabela), în prezent balerină alături de mama sa în Germania. Din a doua căsătorie a Danielei cu Hof (om de afaceri) a rezultat copilul Reiny, care trăieşte alături de mama şi sora lui în Germania.

 

Încă din studenţie, N.I.Manolescu, în anii III, IV şi V a desfăşurat activitate didactică, fiind asistent la studenţii din anul I la cursul de Mecanică Teoretică, predat de  prof. Victor Vâlcovici în anii 1929 – 1931, la Şcoala Politehnică din Timişoara.

După absolvire, ing. N. I. Manolescu a desfăşurat o bogată activitate la Serviciul Tehnic oraş Brăila, Atelierele CFR Braşov, Atelierele CFR Port şi Palas Constanţa, Inspecţia CFR Filipeştii de Pădure şi la Direcţia aprovizionării materialelor CFR din Ministerul Transporturilor.

Paralel cu activitatea tehnică, N.I. Manolescu a desfăşurat o bogată activitate didactică, ca profesor de Matematică, Rezistenţa Materialelor şi Termodinamică la Şcoala Superioară de Ofiţeri de marină din Constanţa (1936 – 1940).

Din anul 1949 N. I. Manolescu, în calitate de conferenţiar la Institutul de Căi Ferate Bucureşti, a predat cursurile: Rezistenţa Materialelor, Maşini de Ridicat, Termodinamică, Electrotehnică şi Organe de Maşini, dar, mai ales, cursul de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor.

A fost Decanul facultatii Transporturi din Universitatea Politehnica Bucuresti intre anii 1957-1972.

 A mai predat cursuri de mecanicã şi rezistenţa materialelor la Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie din Bucureşti.

A ţinut conferinţe la Technische Hochschule din Aachen, Braunschweig şi Hanovra, la École Centrale de Paris etc.

În activitatea sa de cercetare ştiinţifică a abordat domeniul transporturilor feroviare, aducând contribuţii la studiul cinematic şi dinamic al suspensiilor boghiurilor, la studiul locomotivei Diesel-electrice, în deosebi în legătură cu sistemul de comandă şi reglare automată, în domeniul analizei cinetostatice şi dinamice a mecanismelor.
Remarcabile sunt lucrările ştiinţifice şi în deosebi: Teoria mecanismelor şi a maşinilor, apărută în 4 volume, în 1956; Cinetostatica şi dinamica mecanismelor apărutã în 1958 (în colaborare); Mécanisme pour la soudure des portions elliptiques des récipients apărută în 1968 (în colaborare); Culegere de probleme de teoria mecanismelor şi maşinilor apărută în 1968 (în colaborare) şi altele.

 În anul 1964 N. I. Manolescu ocupă prin concurs postul de profesor la Catedra de Teoria Mecanismelor de la Facultatea de Transporturi din Institutul Politehnic Bucureşti, predând cursul de Teoria Mecanismelor şi Dinamica Maşinilor. În anul 1969 obţine titlul ştiinţific de Doctor în Teoria Mecanismelor, în anul 1972 N. I. Manolescu obţine al doilea titlu ştiinţific de “Doctor Docent în ştiinţe”, iar în anul 1991 este ales la vârsta de 84 ani Membru Corespondent al Academiei Române.

Prof. Nicolae I. Manolescu a creat şi dezvoltat Şcoala românească de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor, contribuind la afirmarea ei în cadrul unor manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale.

Prof. Nicolae I. Manolescu a fost membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor (IFToMM) şi al Asociaţiei Române de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor (ARoTMM), afiliată la IFToMM, organizând o serie de manifestări ştiinţifice internaţionale, sub denumirea SYROM, desfăşurate ritmic din 4 în 4 ani, în anii 1973, 1977, 1981, 1985, 1989, 1993 în cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti.

Opera sa didactică şi ştiinţifică a fost continuată de noii preşedinţi ai ARoTMM (prin organizarea conferinţelor SYROM din anii 1997, 2001 şi 2005) şi va fi continuată de discipolii săi din Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor din U.P.B., precum şi de ARoTMM, prin preşedinţii ei, la nivel naţional şi internaţional.

 

 

 

 

 In anul 2007, cu ocazia centenarului, Acad.Radu Voinea, isi amintea urmatoarele lucruri despre Acad. Nicolae I Manolescu:

 
"L-am cunoscut personal pe profesorul Nicolae I. Manolescu din anul 1959 când Institutul de cãi ferate a fost parţial transferat în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. M-au impresionat calităţile sale didactice, ştiinţifice şi nu în ultimul rând, calităţile sufleteşti.

Întreaga sa activitate l-a consacrat ca şef, unanim recunoscut şi apreciat, al şcolii româneşti de teoria mecanismelor şi maşinilor. A luptat cu îndârjire, ca nimeni altul, pentru introducerea disciplinei de teoria mecanismelor şi maşinilor în învăţământul tehnic superior, la facultăţile mecanice şi nu numai, într-o perioadã în care aceastã disciplină era privită de unii ca o simplă aplicaţie într-un curs de mecanică teoretică, ceea ce, evident, era fals.

De asemenea, profesorul a luptat pentru  promovarea cercetării ştiinţifice în acest domeniu. A luptat, de asemenea, ca această activitate de cercetare din România să fie cunoscută în lumea întreagă, din Statele Unite ale Americei şi Germania, până în Australia.

M-am întrebat de multe ori care a fost secretul acestei bogate activităţi, în condiţiile vitrege pe care i le-a rezervat soarta. Se ştie că în timpul bombardamentului aerian, făcut de avioanele americane asupra Bucureştilor la 4 aprilie 1944, o bombã a căzut pe adăpostul de la Atelierele CFR Griviţa, punând capăt vieţii soţiei şi fiului profesorului. Mă impresiona când profesorul îşi  amintea de acest trist eveniment, rămânea pe gânduri şi spunea: "Azi băiatul meu, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 44 de ani ...".

Odată, după mai mult timp, l-am întrebat: "A pierde soţia şi fiul într-o clipă este o durere cumplitã. Cum aţi putut-o suporta?"

Şi mi-a divulgat atunci secretul: "Munca. Am muncit cu îndârjire. O asemenea muncă, zile întregi, până târziu în noapte, o muncă ce nu mi-a dat nici un răgaz să mă gândesc la altceva, decât la ceea ce lucram".

Şi aceastã mare suferinţã n-a fost singura. Să ne gândim că în ultimii ani de viaţă, când a doua soţie şi fata din a doua căsătorie, împreunã cu nepoata s-au stabilit definitiv în Germania, profesorul a trăit ani întregi de singurătate într-un modest apartament la etajul al zecelea al unui bloc în care ascensorul se defecta destul de des.

A trebuit ca un accident stupid să pună capăt unei tinereţi spirituale remarcabile: traversează bulevardul ce limitează Politehnica, zăreşte o maşină, se opreşte, face un pas înapoi, se împiedică şi cade, lovindu-se la cap, în regiunea occipitală. Este internat la Spitalul de urgenţă, unde-l vizitează zilnic colegul nostru, profesorul Radu Bogdan. Părea că evoluţia era bună. I-am spus lui Radu cã atunci când se va simţi mai bine, voi veni să-l vãd şi eu. Într-o seară îmi spune:

-          "Aratã foarte bine. Astăzi a vorbit foarte mult. A vorbit aproape numai el. Nu-mi dădea răgaz să vorbesc şi eu".

-          "Perfect! Mâine dimineaţă merg să-l văd şi eu. Poate mergem împreună?"

-          "Sigur că da"

A doua zi de dimineaţã, când mă pregăteam să plec de acasă, primesc un telefon de la Radu Bogdan:

- "Profesorul a murit azi-noapte".

Sunt 13 ani de când ne-a părăsit pentru totdeauna şi parcă a fost ieri. El ne-a rămas în suflet, în mintea şi în inima noastră. Şi dacă este adevărat că sufletul este nemuritor, atunci cu siguranţă că el se află undeva, aici, printre noi şi se bucură că nu l-am uitat!

 
31 martie 2007                                                                                    Acad. Radu Voinea"

 

 

"Profesorul Nicolae MANOLESCU - aşa cum l-am cunoscut

Este o mare onoare pentru mine să exprim câteva gânduri privind personalitatea unui om de o mare bogăţie spirituală, de care mă leagă multe amintiri, cum a fost prof. dr. doc. ing. Nicolae Manolescu, căruia îi datorez o mare recunoştinţă.

Profesorul Nicolae Manolescu, conducătorul meu ştiinţific la doctorat, membru corespondent al Academiei Române, fondatorul şcolii româneşti de teoria mecanismelor şi maşinilor, fruntaş al unei generaţii glorioase, cunoscut în ţară şi pe trei continente prin realizările, scrierile şi conferinţele sale, face onoare inginerilor români.

Numele său este legat de mari succese ale învăţământului ingineresc, pregătind zeci de promoţii, care la rândul lor, prin realizări deosebite au contribuit din plin la dezvoltarea ţării. Cu toţii ştim cu câtă muncă, artă şi inteligenţă a realizat o pepinieră de ingineri iluştri care s-au răspândit ca seminţele fertile, făurind lucrări măreţe.

Neobosit, animat şi condus de un spirit sacru, prof. univ. Nicolae Manolescu a muncit fără preget pentru că a înţeles că rolul său este acela de a cultiva, dezvolta şi aplica ştiinţa care apropie oamenii, care apropie pe cei în vârstă de cei tineri. Primii îşi adaugă puţină tinereţe iar tinerii destulă experienţă pentru a deveni colegi, colaboratori în acelaşi spirit, fără a umili pe cei mai vechi şi fără a face prea siguri de ei pe cei mai noi.

După ce a primit diploma de inginer la Politehnica din Timişoara, a lucrat la Căile Ferate Române şi era mutat în diferite oraşe la unităţi feroviare, unde, prin competenţa sa trebuia să organizeze şi să îndrepte ceea ce nu era bine făcut. De la Serviciul tehnic din Brăila a ajuns la Atelierele CFR din Braşov şi apoi la cele din Palas-Constanţa, la Direcţia Atelierelor, la Direcţia Electrificării şi la Direcţia Aprovizionării Materialelor.

Fiind un spirit inovator şi cercetător ştiinţific înnăscut, a îmbinat munca din activitatea de producţie cu o bogată activitate ştiinţifică şi cu activităţi în cadrul celei mai prestigioase asociaţii profesionale inginereşti, Asociaţia Generală a Inginerilor din România.

Este realizatorul codificării matematice a imensei diversităţi de materiale ce se foloseau la CFR, iar în perioada 1936-1940, când a lucrat la Atelierele din Palas-Constanţa, a fost preşedintele filialei AGIR din această zonă a ţării.

Activitatea didactică a început-o încă de când era student la Politehnica din Timişoara şi a continuat-o la Constanţa, la Şcoala Superioară de Ofiţeri de Marină, în Bucureşti, la Institutul de Căi Ferate, la Facultatea de Transporturi din Institutul Politehnic, al cărei decan a fost timp de 15 ani, şi la Institutul de Petrol şi Gaze.

Fiind student la Institutul de Căi Ferate şi apoi ocupând funcţii importante în conducerea Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (MTTc), în conducerea Căilor Ferate şi a Centrului de Calcul Electronic al acestui minister, am colaborat intens cu profesorul Nicolae Manolescu la realizarea unor proiecte comune datorită şi faptului că cercetările sale fundamentale de Teoria mecanismelor şi maşinilor erau orientate către domeniul transporturilor feroviare.

Având şi şansa să-mi fie conducător ştiinţific la doctorat, mi s-a oferit posibilitatea să beneficiez de calităţile sale de om de ştiinţă -  stăpânirea instrumentului matematic, stilul riguros şi ordonat de muncă – repere pentru mine în activitatea ce a urmat.

Odată cu extinderea activităţii sale dincolo de hotarele ţării, ca membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor (IFToMM) şi de membru în diferite organisme ale acesteia şi mai ales prin organizarea în România a numeroase manifestări ştiinţifice internaţionale regulate sub denumirea International Symposion Linkages (SYROM), activitatea profesorului a căpătat noi dimensiuni.

Am realizat uriaşa putere de muncă a profesorului, observând implicarea totală în organizarea acestor simpozioane, suplinind lipsa de acţiune a  instituţiilor sub auspiciul cărora se desfăşurau.

Nu rare erau situaţiile când, mult după miezul nopţii, profesorul era la masa de lucru şi răspundea prompt la telefon, fără să se considere deranjat.

Vorbea puţin, direct, categoric, fără ocolişuri şi iute la mânie, mai ales în lupta cu incompetenţa.

Prestigioasa diplomă de inginer "Magna cum Laudae" obţinută la Politehnica din Timişoara, pe care am avut plăcerea să o privesc, era ruptă în patru părţi şi lipită. Era urmarea unei discuţii aprinse cu potentaţii vremurilor care voiau să-şi impună incompetenţa în detrimentul adevărului ştiinţific. Aşa se explică şi faptul că recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice a venit destul de târziu, la 18 decembrie 1991, când a devenit membru corespondent al Academiei Române.

Profesorul Nicolae Manolescu iubea viaţa şi muzica, cânta minunat la pian şi era un dansator de invidiat chiar la o vârstă înaintată.

Soarta i-a provocat şi o imensă durere când, în bombardamentul din aprilie 1944, în adăpostul de la Atelierele CFR Griviţa, a pierdut întreaga familie.

A depăşit această dramă dedicându-se cu înverşunare probităţii profesionale şi cercetării tehnico-ştiinţifice. Şi-a format o nouă familie, dar în ultima perioadă a vieţii a rămas tot singur pentru că soţia se afla în Germania, unde era căsătorită fiica sa, cu misiunea precisă ca nepotul său să vorbească limba română.

În onoarea profesorului, la împlinirea vârstei de 85 de ani, Universitatea Politehnica din Bucureşti a organizat o manifestare tehnico-ştiinţifică. A fost o mare sărbătoare la care au participat personalităţi ştiinţifice, cadre didactice, foşti studenţi cu funcţii de conducere din toată ţara. Ca o surpriză, am reuşit să invit Televiziunea Română, care a realizat un film ce a fost transmis seara pe postul naţional. Nu ştiu dacă pelicula în copie se mai află la catedră; ar fi păcat să se fi pierdut!.

La ultima manifestare tehnico-ştiinţifică SYROM, în 1993, la masa festivă de final, eu m-am aşezat la o masă mai lăturalnică împreună cu prof. Petru Ghenghea, dirijorul Orchestrei Inginerilor, alt om apropiat inimii mele. M-a căutat cu privirea şi pe un ton impunător, cu gestul său caracteristic – degetul arătător al mâinii stângi ridicat - dar cald şi prietenos, mi-a spus să stau la masa de onoare în dreapta sa. Nici nu ştiţi cât de mult m-a mişcat gestul său, cât de onorat m-am simţit şi niciodată n-am să-l uit.

Modest, drept şi de o mare bunătate, când a fost lovit de un automobil care i-a cauzat moartea, a spus: "Eu sunt vinovat". Tragedia s-a produs la 6 octombrie 1993, când pleca de la Politehnică, cufundat în gândurile marcate de greutăţile vieţii şi refugiul în preocuparea ştiinţifică.

După ce a fost mutat din casa de pe str. Uranus într-un bloc la etajul X al cărui lift se defecta des, el găsise şi o metodă - aşa cum spunea - "să urce cele zece etaje fără să obosească".

Profesorul Nicolae Manolescu a fost un etern visător şi mai avea vise de îndeplinit. Putem spune deci că a murit tânăr, pentru că visele îndeplinite ne îmbătrânesc.

Ca o recunoaştere a meritelor sale, AGIR l-a desemnat membru de onoare. La întrebarea "Ce doreşte AGIR-ului?" profesorul a răspuns: "Prestigiu". Ce mesaj putea fi mai concis şi mai potrivit? Acest cuvânt este simbolic pentru noi şi tot timpul îl avem în minte şi în suflet. Dovadă este şi fotografia sa de pe calendarul AGIR - 2007.

Este bine să urmăm exemplul unor asemenea personalităţi azi, când avem şansa de a trăi o nouă epocă din viaţa neamului şi când toate forţele trebuie încordate pentru a da soluţii şi strălucire unei noi renaşteri spirituale. Prin personalităţi, să ne creăm modele de progres, dar şi de rezistenţă. În această privinţă, rolul unor personalităţi ca prof. univ. Nicolae Manolescu este imens, şi de aceea noi trebuie să avem modele, dar să avem tăria să le recunoaştem şi să le urmăm.

În acorduri depline, într-o atmosferă solemnă, grandioasă, ascultăm astăzi, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea sa, cum se cântă un imn al unei vieţi şi al unei munci, cum se recunosc meritele semănătorului de roade, semănătorului de spirite.
 
Dr. Ing. Mihai Mihăiţă,

         Preşedinte AGIR, Vicepreşedinte ASTR"

 

 

 

"100 ani de la naşterea prof. Nicolae I. Manolescu (1907 – 2007)

 Un secol de la naştere

Este greu de prezentat în câteva rânduri, personalitatea complexǎ a profesorului N. I. Manolescu, considerat întemeietor al şcolii moderne de Teoria Mecanismelor. Aducând un pios omagiu distinsului inginer, dascăl, cercetător şi în primul rând OM Nicolae I. Manolescu, voi încerca să evoc în câteva cuvinte, în cadrul spaţiului avut la dispoziţie, aceste calităţi ale celui comemorat în prezentul volum omagial.

N. I. Manolescu - inginerul

S-a născut în comuna Adjudul Vechi, judeţul Vrancea la 11 aprilie 1907. A absolvit Şcoala Politehnică din Timişoara în anul 1931 obţinând diploma de inginer electromecanic.

Ca inginer a desfăşurat o bogată activitate tehnică timp de 25 de ani la Serviciul tehnic al municipiului Brăila, Atelierele CFR Braşov, Atelierele CFR Constanţa Port şi Constanţa Palas, Direcţia Atelierelor CFR, Inspecţia CFR Filipeştii de Pădure şi la Direcţia aprovizionării materiale CFR din Ministerul Transporturilor. Aceastǎ activitate, în care a dovedit competenţǎ şi rigurozitate, şi-a pus amprenta pe întregul sǎu comportament, formându-l ca om de ştiinţǎ şi cadru didactic.

N. I. Manolescu - dascălul

În paralel cu activitatea tehnicǎ, a desfăşurat o continuǎ şi bogatǎ activitate în învăţământul superior, parcurgând toate treptele din ierarhia didacticǎ universitarǎ: asistent al profesorului Victor Vâlcovici la cursul de Mecanică teoretică la Şcoala Politehnică din Timişoara, apoi cadru didactic de predare la disciplinele Matematici, Rezistenţa materialelor şi Termodinamică la Şcoala Superioară de Ofiţeri. Din anul 1949 până în anul 1963 a predat diferite discipline tehnice, printre care şi Teoria mecanismelor şi a maşinilor, fiind titularizat ca profesor. În anul 1962, prin desprinderea colectivului de Mecanisme de cel al catedrei de „Organe de maşini şi mecanisme”, (şef de catedrǎ prof. Gh. Manea) a devenit şeful catedrei de „Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor”, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1972. Între 1958-1972 a îndeplinit şi funcţia de decan la facultatea de Transporturi din Institutul Politehnic Bucureşti.

Pregătirea sa practicǎ şi teoreticǎ, s-a concretizat prin susţinerea unor ore de curs de înalt nivel, bazate pe demonstraţii riguroase, iar prin talentul sǎu pedagogic a reuşit sǎ prezinte noţiunile şi problemele predate într-un mod accesibil studenţilor, chiar şi celor cu un nivel mai scăzut de pregătire generalǎ. Examenul, desfăşurat sub semnul exigenţei, era considerat de studenţi un „cui”, cei mai mulţi spunând cǎ odată cu promovarea acestuia, se pot considera pe jumătate ingineri.

Pentru fiecare an de studiu, prof. N. I. Manolescu avea un caiet, în care nota cu rigurozitate subiectele tratate de studenţi la examen, întrebările puse şi notele obţinute. După ani de zile, în cadrul unor întâlniri cu foştii săi studenţi, la acea vreme  colaboratori în cadrul unor contracte de cercetarea, sau doctoranzi, prof. N. I. Manolescu le menţiona cu precizie subiectele tratate la examen, întrebările la care au răspuns sau nu, respectiv notele parţiale şi finale obţinute.

N. I. Manolescu: cercetătorul - omul de ştiinţǎ

Activitatea ştiinţificǎ a profesorului N. I. Manolescu s-a concretizat prin publicarea a peste 150 de lucrări ştiinţifice, tipărirea unor tratate de Mecanisme şi rezolvarea a numeroase contracte de cercetare. În anul 1969 a obţinut titlul de doctor inginer, iar 2 ani mai târziu pe cel de doctor docent. În anul 1991 a fost ales de către Academia Românǎ în calitate de membru corespondent.

Domeniile şi direcţiile cercetării ştiinţifice abordate de prof. Nicolae I. Manolescu se referǎ la:  transporturile feroviare în care a adus importante contribuţii la studiul cinematic şi dinamic al suspensiei boghiurilor, al motorului locomotivei diesel electrice, îndeosebi în legătură cu sistemul de comandă şi de reglare automată; sinteza numerică, structurală şi cinematică a mecanismelor, în care a elaborat lucrări originale care s-au bucurat de aprecieri deosebit de favorabile din partea unor personalităţi prestigioase de peste hotare ca: acad. I. I. Artobolevschi, prof. Mayer Zur Capellen, prof. B. Dizioglu, dr. Ing. habil Kurt Hain, prof. O. Bottema, prof. Kurt Luck (Doctor H. C. al UPB) şi alţii; domeniul analizei cinetostatice şi dinamice a mecanismelor şi altele.

Profesorul Manolescu a fost prezent cu comunicări la congresele mondiale de Teoria Maşinilor şi Mecanismelor (IFToMM) de la Varna (1965), Zakopane-Polonia (1969), Kupari-Dubrovnik- Iugoslavia (1971), Newcastle Upon Tyne – Anglia (1975), Montreal – Canada (1979), New Delhi (1983), Sevilla-Spania (1987), Praga (1991). A fost membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor (IFToMM) şi membru în comitetul de redacţie al revistei acestei federaţii “Mechanisms and Machine Theory”.

De asemenea, a fost întemeietorul şi preşedintele Comitetului Naţional Român de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor, calitate în care a organizat participarea oamenilor de ştiinţă români la manifestările ştiinţifice mai sus menţionate, în aşa fel încât, astăzi, şcoala românească de teoria mecanismelor şi maşinilor se bucură pe plan internaţional de un binemeritat prestigiu.

În acest cadru, prof. Nicolae Manolescu a organizat în cadrul IFToMM o serie de manifestări ştiinţifice internaţionale care au avut loc la noi în ţară cu regularitate, cunoscute sub numele de SYROM (Symposium Romania) şi care au avut loc în anii 1973, 1977, 1981, 1985, 1989, 1993, sub patronajul Academiei Române, al Ministerului Învăţământului şi al Ministerului Transporturilor. Aceste simpozioane s-au bucurat încontinuu de o bună participare internaţională şi de prestigiu în cercul specialiştilor din domeniul teoriei mecanismelor şi maşinilor din întreaga lume.

Ca profesor invitat a ţinut o serie de conferinţe la Tehnische Hochsohule din Aachen (1983 şi 1984), la Hochshule din Braunschweig (1985), la Technische Hochshule din Honover (1988), Ecole Centrale de Paris (1987), Niş – Iugoslavia (1988) etc. în care a făcut cunoscute  contribuţiile sale originale din domeniul teoriei mecanismelor şi maşinilor. De asemenea, menţionăm participarea sa activă la toate şedinţele Comisiei A de standardizare pe plan internaţional, a terminologiei din domeniul teoriei mecanismelor şi maşinilor, în care au fost discutaţi, traduşi şi adoptaţi cca 800 de termeni şi aproximativ 200 de simboluri.

Secţia de ştiinţe tehnice a Academiei Române, în şedinţa din 28 noiembrie 1991, apreciind această amplă şi valoroasă activitate, a hotărât prin vot secret (13 voturi pentru din totalul de 16 membri ai secţiei, 3 membri fiind absenţi) să propună alegerea domnului profesor doctor docent Nicolae I. Manolescu în calitate de membru corespondent al Academiei Române.

N. I. Manolescu - OMUL

Ca decan al Facultăţii de Transporturi, prof. N. I. Manolescu a fost totdeauna alături de studenţii săi, fiind apropiat de aceştia şi gata sǎ răspundă solicitărilor lor, atunci când erau îndreptăţite. Participa la reuniunile studenţeşti organizate în localul din str. Mihail Moxa, dansa alături de studenţi şi ciocnea cu aceştia un pahar de pepsi.

Ca şef de catedrǎ şi profesor titular, N. I. Manolescu era foarte apropiat de membrii catedrei, marea majoritate asistenţi, faţǎ de care avea o atitudine, se poate spune, chiar paternalǎ. Era sufletul unor reuniuni ştiinţifice de specialitate, organizate în diferitele centre universitare (Bucureşti, Braşov, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca etc.). În anul 1993, în şedinţa de încheiere a manifestării ştiinţifice SYROM’93 s-a adresat participanţilor cu formula: La revedere, ne întâlnim la SYROM’97. Un banal, dar tragic accident i-a curmat viaţa. La SYROM’97 ar fi împlinit 90 de ani.

21 martie 2007                                                                  Prof. dr. ing. Iosif TEMPEA

Şeful catedrei de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor"

 

 

 

 

 

 "100 ani de la naşterea prof. Nicolae i. Manolescu (1907 – 2007)

PROFESORUL NICOLAE MANOLESCU

ctitorUL FACULTĂŢII DE TRANSPORTURI

Facultatea de Transporturi din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti a fost înfiinţată în anul 1959 prin fuziunea facultăţilor de „Mecanica transporturilor” - avându-l ca decan pe profesorul Nicolae I. Manolescu - şi „Exploatarea feroviară” din fostul Institut de Căi Ferate din Bucureşti.

Cele două facultăţi au devenit secţii ale facultăţii de Transporturi cu denumirea „Exploatarea materialului rulant” şi „Organizarea transportului feroviar”.

De menţionat că Facultatea de Mecanica transporturilor avea numai o secţie de specializare (Locomotive şi Vagoane) şi, pentru ca această secţie să rămână în cadrul Facultăţii de transporturi, prof. N. I. Manolescu a avut inspiraţia să schimbe denumirea acesteia în „Exploatarea Materialului Rulant” (evitându-se transferul acesteia la Institutul politehnic din Timişoara, care avea deja o secţie de „Locomotive şi vagoane”). Chiar dacă numele secţiei a fost schimbat, planul de învăţământ a rămas în linii mari acelaşi, cu accent pe calculul şi construcţia materialului rulant.  

Întrucât în acea perioadă sectorul auto de transport se dezvoltase destul de mult, ca industrie constructoare de autovehicule şi ca transporturi de mărfuri şi călători, precum şi din dorinţa ca Facultatea să aibă un număr cât mai mare de studenţi, prof. N. I. Manolescu a avut idea de a propune înfiinţarea unei noi secţii cu denumirea „Organizarea şi exploatarea transporturilor rutiere”; ceea ce a reuşit în anul 1959, cu toate că noua secţie OETR avea un plan de învăţământ apropiat de cel al secţiei de „Automobile şi Tractoare” de la Institutul politehnic din Braşov.

Să amintim că în Bucureşti exista deja o secţie de Autovehicule la Institutul de transporturi, care a fost înfiinţat în 1948 în cadrul reformei învăţământului. După doi ani, în 1950, Institutul de transporturi a devenit Institutul de Căi Ferate, iar secţia de Autovehicule a trecut cu studenţi cu tot la Institutul politehnic din Braşov.

De menţionat că secţia OETR a funcţionat, chiar din primul an de activitate, cu primii trei ani de studiu; astfel studenţii din anul I au intrat cu examen de admitere, iar seriile anilor II şi III au fost formate cu studenţi transferaţi de la alte institute de învăţământ tehnic superior.

În legătură cu formarea seriei anului II, dar mai ales a seriei anului III, trebuie să reamintim că printre studenţii care au fost reînmatriculaţi, unii întrerupseseră studiile din cauza dosarului de cadre necorespunzător în perioada respectivă. În aceste condiţii, prof. Nicolae I. Manolescu şi-a asumat riscul de a aproba cererile de reînmatriculare ale studenţilor buni şi foarte buni (cei mai mulţi dintre acestia veneau de la Academia militară din Bucureşti).      

Noile denumiri date celor două secţii O.E.T.R. şi E.M.R. au adus însă şi unele neplăceri tinerilor ingineri absolvenţi ai acestor specializări cu profil aşa zis „de exploatare”; astfel unele ministere nu considerau că absolvenţii O.E.T.R. sau E.M.R. aveau o pregătire mecanică, cu toate că planurile de învăţământ corespundeau profilului mecanic în foarte mare măsură.

Acest impediment a fost înlăturat după câţiva ani, când au fost schimbate denumirile celor două secţii, prima a devenit „Automobile şi tractoare” şi apoi „Autovehicule rutiere”, iar cea de a doua a devenit „Material rulant de cale ferată”.

În toate aceste demersuri, vizând corelarea denumirii secţiilor cu conţinutul planurilor de învăţământ,  un rol important l-a jucat colaborarea fructuoasă dintre şefii de catedră ale noilor secţii de specializare (în mod deosebit prof. C-tin Ghiulai – şeful catedrei AR) şi prof. Nicolae I. Manolescu, în calitate de Decan, atât în întocmirea planurilor de învăţământ, cât şi la proiectarea Noului local al Facultăţii de transporturi, împreună cu proiectele laboratoarelor celor două catedre.

La aniversarea a 100 ani de la naşterea prof. Nicolae I. Manolescu se poate afirma că PROFESORUL este pe drept cuvânt ctitorul Facultăţii de transporturi din U.P.B. pe care a condus-o pană la pensionare.

13. 03. 2007                                                                               Prof. Dr. ing. Gheorghe Frăţilă  

  Catedra de Aurovehicule Rutiere"  

 

 

 

"100 ani de la naşterea prof. Nicolae Manolescu (1907 – 2007)
  Gânduri dedicate regretatului profesor Nicolae Manolescu

Coborând pe firul amintirilor, îmi face plăcere să recunosc că intrarea mea, ca tânăr asistent universitar, în lumea selectă a specialiştilor în domeniul Teoriei Mecanismelor şi Maşinilor, a avut loc la “Cercul de Mecanică Tehnică”, organizat de Institutul Politehnic din Bucureşti, la începutul anilor 60. Întâlnirile acestui cerc se desfăşurau duminica dimineaţa, pentru ca şi specialiştii din afara capitalei să poată participa. La prima mea participare la acest cerc, am cunoscut doi oameni care au avut o influenţă decisivă asupra destinului meu universitar şi ştiinţific: profesorii Radu Voinea şi Nicolae Manolescu.

Prima mea specializare în domeniul teoriei mecanismelor şi maşinilor a fost la catedra condusă de profesorul Nicolae Manolescu, iar profesorul Radu Voinea a devenit conducătorul meu ştiinţific de doctorat, în domeniul mecanicii tehnice şi mentorul meu.

În anul 1966, am susţinut teza de doctorat în faţa consiliului Facultăţii de Transporturi, al cărei decan era profesorul Nicolae Manolescu.

Ulterior, am participat alături de profesorul Nicolae Manolescu la numeroase simpozioane, conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale. De fiecare dată, eram uimit de pasiunea şi vigoarea cu care regretatul profesor N. Manolescu lupta pentru promovarea şcolii româneşti de mecanisme, care, la vremea aceea, ocupa un loc fruntaş în Europa şi nu numai. Un episod, trăit intens de mine şi de toţi membrii delegaţiei române, a fost participarea, alături de profesorul N. Manolescu, la Congresul Internaţional de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor de la Zakopane, congres la care s-a hotărât înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor (IFToMM). Toţi membrii acelei delegaţii au devenit membrii fondatori ai acestei Federaţii.

Legăturile regretatului profesor cu tânăra şcoală braşoveană de mecanisme s-au amplificat şi întărit şi prin înscrierea la doctorat a mai tânărului meu coleg de catedră Petre Alexandru, la profesorul Nicolae Manolescu. Îmi amintesc cu plăcere de solicitudinea manifestată în discuţii despre tema tezei de doctorat şi despre examenele şi referatele pe care actualul profesor Petre Alexandru urma să le susţină.

Un merit incontestabil al profesorului Nicolae Manolescu este organizarea la Institutul Politehnic din Bucureşti a primului Simpozion Internaţional de Mecanisme, care de atunci, s-a ţinut, periodic, la Bucureşti. Admiram atunci şi admir şi astăzi pasiunea şi energia cu care se dedica organizării acestor simpozioane. După fiecare simpozion reuşit, profesorul trăia, îndreptăţit, un fel de mândrie patriotică.

Totdeauna m-a impresionat grija pentru membrii catedrei pe care o conducea. O afecţiune şi o stimă aparte avea pentru cel mai apropiat şi devotat discipol al său, actualul profesor Păun Antonescu. Calităţile sale profesionale, de conducere şi de cercetare ştiinţifică, alăturri de remarcabilele calităţi umane, i-au adus profesorului N. Manolescu mulţi prieteni şi admiratori.

Profesorul N. Manolescu era un om vesel, iubitor de conversaţii spumoase, dar se dăruia cu mare pasiune discuţiilor despre mecanisme.

M-am bucurat de îndrumarea, prietenia şi chiar afecţiunea regretatului profesor. A fost una din şansele vieţii mele să-l întâlnesc şi să mă molipsesc de la el de pasiunea pentru mecanisme şi mai ales de vigoarea cu care se dedica profesiei sale.

La celebrarea a o sută de ani de la naşterea regretatului profesor Nicolae Manolescu, toate imaginile care îmi vin în minte, în legătură cu el, sunt pline de lumină şi nostalgie.

 Prof.univ.dr.ing., dr.h.c. Florea Dudiţă

Universitatea Transilvania din Braşov"

 

 

 

"100 ani de la naşterea prof. Nicolae Manolescu (1907 -2007)

NE-A DUS ŞI MENŢINUT ÎN ELITA CERCETĂRII

 ÎN DOMENIUL MECANISMELOR

 L-am cunoscut pe Prof. Manolescu în 1972 la Primul Simpozion „Mecanisme şi Transmisii Mecanice” organizat la Reşiţa de Prof. Kovacs cu colectivul de la Timişoara. A fost primul simpozion de la noi cu această tematică.

Eu absolvisem TCM-ul la Cluj-Napoca, lucrasem 7 ani în fabrică şi făcusem doctoratul la Bucureşti dar în … TCM. Iar acum predam Mecanisme la Craiova. Am luat-o de la capăt.

Cunoşteam lucrările Prof. Manolescu, dar de văzut l-am văzut prima oară la acest simpozion. Noi, cei trei olteni (Popescu, Buculei, Miţis) eram cam timizi, retraşi şi am fost surprinşi de amabilitatea Prof. Manolescu, care ne-a „adoptat” imediat, ne-a luat adresele şi astfel… am intrat în elita cercetării din domeniul Mecanismelor.

Prof. Manolescu a explicat participanţilor că peste un an va avea loc la Bucureşti un simpozion internaţional de Mecanisme, devenit primul SYROM!. Şi ne-a explicat dumnealui că se înfiinţase IFToMM, unde România era membru fondator!

Şi a fost acest prim simpozion internaţional, în 1973, care ne-a dat prilejul să cunoaştem nivelul mondial, să vedem direcţii de cercetare, metode noi etc.

Cu toate condiţiile din ce în ce mai grele care au urmat, mai ales că apăruse o lege diabolică privind relaţiile cu străinii, Prof. Manolescu, cu colectivul de la Bucureşti, au asigurat la fiecare 4 ani desfăşurarea la Bucureşti a acestui simpozion.

S-a format astfel o tradiţie, care continuă şi astăzi. A adus la aceste simpozioane pe Academicienii Artobolevskii şi Kojevnikov şi pe mulţi profesori şi cercetători foarte cunoscuţi! A invitat şi pe Prof. Crossley, care a ţinut o conferinţă la Bucureşti.

S-a înfiinţat o Comisie naţională a IFToMM, cu centre teritoriale. În acest mod eram legaţi între noi, ne corelam activităţile, iar Prof. Manolescu, ca preşedinte, ne trimitea şi multe invitaţii la congrese mondiale de Mecanisme.

Ba aranja ca noi să nu plătim taxe de participare, că nu aveam acces la valută. Iar pentru cotizaţia anuală a ţării la IFToMM, în acele condiţii dure, dumnealui a aranjat ca unii participanţi străini la SYROM, să plătească taxa de participare direct la IFToMM, în contul cotizaţiei noastre. Şi aşa s-a reuşit să rezistăm.

În 1986 am organizat la Craiova primul Simpozion Naţional de Angrenaje, Prof. Manolescu fiind invitat de onoare! La masa festivă, cei de la Întreprinderea de Utilaj Greu, cu care organizasem, au adus şi un taraf! Iar la plecare, Prof. Manolescu a fost condus la maşină cu taraful ! S-a simţit foarte bine.

A fost un om deschis, care a încurajat pe toţi, amabil, exigent în profesie, dar blând şi sociabil, vesel la mesele festive.

Noi, oltenii, îi păstrăm Profesorului Manolescu o vie amintire şi l-am considerat totdeauna ca un mare prieten al nostru!

                                                                                   Prof. Dr. ing. Iulian Popescu

                                                                                  Universitatea din Craiova"

 

 

 

"Uneori îl vizitam împreună cu soţia. Câteodată, în timpul mesei, tăcea mult timp şi privirea i se îndrepta spre uşa unei odăi pe care întodeauna o ferea faţă de noi. Odată totuşi, împins de curiozitate, m-am încumetat să o deschid, cu toată privirea mustrătoare a profesorului. Şi iată ce am văzut: Un pom de Crăciun împodobit (era atunci în iulie), mai multe rochii de copil şi unele mai mari, câţiva pantofi şi pantofiori, şi într-un colţ jucării. „Ale cui sunt” ? am întrebat intrigat, „Ale fetei mele Daniela şi ale nepoatei mele, Gilda. Sunt plecate de mulţi ani în Germania”.

  Mi-am zis atunci: Care să fie adevăratul profesor Manolescu; cel atât de apreciat de studenţi şi de oamenii de ştiinţă, cel care la un simpozion internaţional din Bucureşti (faimoasele Syrom-uri pe care le-am moştenit de la Domnia Sa) „a lăsat de căruţă” doi străini care nu fuseseră gata la timp cu strânsul bagajelor la hotel şi care urmau să se îmbarce în autobuzul care ne ducea în Munţii Bucegi, sau cel al cărui suflet sângera de dorul familiei care nu era alături de el ? Şi mi-am răspuns atunci ca şi acum : toţi aceştia, pentru că era un Om!
                                                                                

Prof. dr. ing. Amedeu Orănescu

Universitatea Galaţi"

 

 

 

 

 

<<100 ani de la naşterea prof. Nicolae I. Manolescu (1907 – 2007)

 

Prof. Nicolae I. Manolescu şi discipolii săi

 

În anul 1961, la început de an universitar, prof. N. I. Manolescu (în calitatea de decan al facultăţii de Transporturi) a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor din anul I adunaţi în sala de lectură de la Căminul studenţesc din str. Ştefan Furtună 303. Adresându-se tinerilor studenţi cu sfaturi părinteşti pentru viaţă, ctitorul facultăţii de Transporturi a citat din marele Eminescu*:

                              Plângând tu ai venit pe-acest pământ,

                              Iar cei ce te-aşteptau, te-au salutat zâmbind.

                              Dar să trăieşti astfel, încât când te vei stinge,

                              Să părăseşti zâmbind amici ce te vor plânge.

Mai târziu, prof. N. I. Manolescu a adaptat versurile poetului nepereche la starea sa sufletească de neinvidiat (după pierderea celor mai dragi fiinţe):

 Pe lume ai venit plângând,

Ai tăi te aşteptau râzând.

Tu astfel să te porţi, trăind,

Încât când viaţa-ţi se va stinge,

Să pleci zâmbind,

În timp ce-ai tăi te-or plânge.

Personal, am ajuns la Institutul de Căi Ferate din Bucureşti printr-o simplă întâmplare; era în vara anului 1955 când călătoream cu trenul la Bucureşti, unde intenţionam să mă înscriu la Facultatea de matematică de la Universitate. Prezenţa în acelaşi compartiment de vagon a unui inginer absolvent al I. C. F., dar mai ales discuţiile avute cu aceea persoană, mi-au schimbat opţiunea, astfel că pană la Bucureşti eram convins că ingineria este „brăţară de aur”.

În urma concursului de admitere (unde am susţinut examene la Literatura română, Matematică, Fizică şi Limba rusă) am devenit student la facultatea de Mecanica Transporturilor (MT) cu sediul în localul din str. Mihail Moxa (alături de Academia Română).

Ajuns în anul III, am urmărit cu deosebită atenţie lecţiile de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor (TMM) predate cu atâta claritate şi pasiune de prof. N. I. Manolescu, profesor pe care îl cunoscusem încă din anul I în calitatea sa de Decan al Facultăţii de Mecanica Transporturilor (cu specializările Locomotive şi Vagoane).

La orele de seminar ale cursului de TMM am fost atraşi de rezolvarea, mai ales grafică, a problemelor de cinematica şi cinetostatica mecanismelor (cu aplicaţie la locomotive şi vagoane), dar mai ales de explicaţiile primite şi discuţiile deschise purtate cu studenţii grupei de cei doi asistenţi (ing. Ion Erceanu şi ing. Mihai Pielmuş), care au fost primii discipoli ai Profesorului.   

Examenul de TMM s-a desfăşurat în două etape: examenul scris eliminatoriu şi examenul oral (a doua zi) la care au promovat şi s-au prezentat numai 5 studenţi. După 3-4 ore de examen oral, după ce răspunsesem la subiectele de pe bilet, prof. Manolescu a extins discuţia, întrebându-mă şi din alte capitole ale cursului, dorind să se convingă de pregătirea mea. La un moment dat mi-a precizat că vrea sa-mi acorde nota 10. Atunci, eu i-am răspuns că nu stăpânesc materia pentru nota maximă, după care prof. Manolescu, uşurat de afirmaţia mea, mi-a înscris în carnet nota 9.

Ulterior, aveam să realizez că discuţia sinceră de la examenul de TMM a cântărit mult la aprecierea corectă a pregătirii mele profesionale, drept pentru care, după absolvirea facultăţii, în 1960, am fost repartizat în învăţământul superior, fiind repartizat chiar la catedra de Teoria Mecanismelor şi Organe de maşini, la care şef de catedra era prof. Cornel Severineanu.

Sub îndrumarea prof. Manolescu, am parcurs, într-un ritm normal, primele etape în ierarhia universitară (preparator - 1960, asistent - 1961, şef de lucrări - 1967 şi conferenţiar - 1973). Mai greu a fost ocuparea prin concurs a ultimei trepte, cea de profesor, la care am reuşit numai după 1989, mai precis în anul 1991.  

În anul 1964 m-am înscris la Doctorat la specializarea TMM sub conducerea ştiinţifică a prof. Nicolae I. Manolescu, cu care începusem deja colaborarea didactică şi ştiinţifică; până la acea dată, activitatea mea didactică şi de cercetare ştiinţifică, sub directa îndrumare a profesorului, fusese apreciată prin obţinerea Premiului I al MEI de către colectivul condus de prof. N. I. Manolescu şi prin elaborarea de acelaşi colectiv (Manolescu, Erceanu, Pielmuş, Antonescu) a unui manual universitar „Probleme din teoria mecanismelor şi a maşinilor”, care a fost tipărit în 1963 la E.D.P.

La un moment dat, prof. Manolescu mi s-a destăinuit că dânsul mă consideră ca fiind fiul său (precizându-mi că singurul său băiat – decedat în bombardamentul din 1944 – ar fi avut aproape vârsta mea). De altfel, încă de la venirea mea în catedră, prin modul sincer şi părintesc de transmitere a sarcinilor de la şef la subaltern, m-a îndreptăţit să-l consider pe Profesor ca un adevărat tată (mai ales că, în copilăria mea, nu avusesem parte decât de ocrotirea mamei).

A venit anul 1969, când în ziua de 8 mai (la numai trei zile de la naşterea fiului meu Ovidiu) am susţinut, fără emoţii, teza de doctorat „Contribuţii la sinteza grafică a mecanismelor spaţiale cu bare articulate”, din Comisia de doctorat făcând parte prof. N. I. Manolescu (conducător ştiinţific), prof. Radu Voinea, prof. Dumitru Mangeron, prof. Cristian Pelecudi (ca membri) şi prof. Dumitru Tutunaru (ca preşedinte de comisie, în calitatea de decan al facultăţii de Mecanică).  

Menţionez ambiţia pozitivă a prof. Manolescu care, după trei luni de zile de la susţinerea tezei mele de doctorat, la 16 iulie1969, a susţinut propria sa teză de doctorat, chiar în condiţiile în care era deja profesor universitar şi conducător de doctorat; pot spune că sunt primul doctor inginer în TMM care şi-a susţinut teza înaintea conducătorului ştiinţific. Meritul în această evoluţie a mea aparţine, aproape în întregime, profesorului N. I. Manolescu - mentorul meu, pe care l-am asimilat ca şi părinte adoptiv.

Când aveam funcţia de Conferenţiar universitar la vârsta de 36 de ani (fiind considerat prea tânăr - pentru această funcţie - de către unul din membrii Comisiei de concurs) eram deja lansat în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, participasem singur la Conferinţa de Mecanică tehnică de la Varna (1969). De asemenea, în 1971, împreună cu prof. N. I. Manolescu, prof. R. C. Bogdan şi prof. F. W. Kovacs am fost prezent la Kupari-Dubrovnik (Jugoslavia), la Congresul mondial de TMM, organizat sub egida Federaţiei internaţionale de TMM (IFToMM) înfiinţată în 1969 la Zakopane în Polonia. La acest Congres, de la Kupari-Dubrovnik, am participat cu trei lucrări ştiinţifice, dintre care două au fost realizate în colaborare cu prof. N. I. Manolescu.

Deplasarea mea la Kupari-Dubrovnik din 1971 am făcut-o cu trenul, pe cont propriu (mai precis cu cheltuieli proprii de transport cu trenul, de cazare şi taxă de participare), deoarece nu am făcut parte din delegaţia oficială a MEI formată din cei trei profesori menţionaţi mai sus.

A urmat o deplasare în 1976, împreună cu prof. N. I. Manolescu, la Şedinţa Comisiei de Standardizare şi terminologie a IFToMM de la Oberhof din Germania (RDG), prilej cu care am vizitat Universitatea tehnică din Dresda, l-am cunoscut pe faimosul prof. W. Lichtenheldt şi pe tânărul prof. K. Luck – şeful catedrei de Teoria Mecanismelor şi discipolul prof. Lichtenheldt.

Rodul colaborării mele cu prof. N. I. Manolescu s-a materializat în editarea şi tipărirea volumului al II-lea de probleme intitulat „Probleme de Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor” apărut în 1968 la Editura Didactica din Bucureşti.

Am colaborat şi la editarea Manualului Inginerului Mecanic (Mecanisme, Organe de maşini şi Dinamica maşinilor), coordonat de prof. N. I. Manolescu şi tipărit la Ed. Tehnică în 1976.

De precizat că, pe exemplarul pe care prof. N. I. Manolescu mi l-a oferit, acesta a menţionat cu scrisu-i inconfundabil: „Colegului Conf. Dr. ing. Păun Antonescu, cu toată dragostea şi colegialitatea spirituală în vederea acţiunii celei de a II-a ediţii, N. I. Manolescu, 11.06.1976”.

În 1970, la iniţiativa prof. N. I. Manolescu, a luat fiinţă Comisia Română pentru TMM – CNIT sub egida IFToMM, Comisie a cărui preşedinte activ a fost până în ultima clipă de viaţă.

Personal, ca preşedinte al filialei Bucureşti a CRTMM, am sprijinit organizarea din 4 în 4 ani, de către prof. N. I. Manolescu, a primelor 6 ediţii ale Conferinţelor internaţionale de TMM, sub denumirea SYROM, la Universitatea Politehnica din Bucureşti în anii 1973, 1977, 1981, 1985, 1989 şi 1993.

În 1987 am contribuit la organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a Simpozionului dedicat profesorului N. I. Manolescu, la împlinirea vârstei de 80 ani.

Menţionez că pe spatele unei poze de la acest Simpozion omagial, poză în care se văd toate personalităţile de la prezidiu, în frunte cu prof. N. I. Manolescu, iar eu sunt în picioare, vorbind despre sărbătorit, acesta a scris următoarea dedicaţie: „11 aprilie 1987 - prof. Manolescu 80 ani. Dascălul şi Discipolul care vorbeşte”.

Aşa dar, începând din anul 1987, oficial pot să mă consider Discipolul profesorului N. I. Manolescu, cel care mi-a fost mai mult decât un Maestru în activitatea didactică şi ştiinţifică, mi-a fost un îndrumător de suflet, un părinte care a reuşit să-şi împartă dragostea cu mult tact şi fără artificii.

Sunt fericit că în 1992 am luat iniţiativa organizării şi desfăşurării cu succes, a Simpozionului omagial intitulat „Structura Mecanismelor” cu ocazia împlinirii a 85 de ani de către părintele Şcolii româneşti de TMM, nimeni altul decât prof. dr. doc. ing. Nicolae I. Manolescu, proaspăt Membru corespondent al Academiei Române.

Apreciez că, împreună cu colegul prof. Iosif Tempea, ajutaţi de majoritatea membrilor Catedrei de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor din UPB, am reuşit să continuăm să menţinem la un nivel superior Şcoala românească de TMM, organizând la un nivel înalt Conferinţele internaţionale SYROM din anii 1997, 2001 şi 2005.

Personal, am continuat şi voi continua să duc ştafeta încredinţată de profesorul N. I. Manolescu ca unul din discipolii săi; această continuitate s-a materializat prin înfiinţarea revistei ştiinţifice „Mecanisme şi Manipulatoare” începând din anul 2002 cu două numere pe an. Primul număr pe anul 2007 al acestei reviste semestriale urmează să apară cu ocazia Simpozionului omagial „100 ani de la naşterea prof. Nicolae I. Manolescu (1907 – 2007)”, la care primul articol este dedicat Centenarului profesorului N. I. Manolescu.

24.03. 2007                                              Discipolul profesorului N. I. Manolescu

                                                                                                      (Păun Antonescu)>>

 

 

 

 

 Nicolae I. MANOLESCU, AUTOBIOGRAFIE PE SCURT

 

MANOLESCU I. NICOLAE

 I. Funcţia didactică

Profesor consultant la Catedra de Mecanică şi Teoria mecanismelor, cursul de teoria mecanismelor şi dinamica maşinilor.

II. Titluri ştiinţifice

      II.1. Inginer mecanic electrician (10 februarie 1931, Şcoala Politehnică din Timişoara);

      II.2. Absolvent Universitatea serală de Partid – Bucureşti (Iunie 1955);

      II.3. Doctor inginer (16 iulie 1969);

II.4. Membru fondator al IFToMM (Federaţia Internaţională pentru Teoria Maşinilor şi Mecanismelor, 27 sept. 1969 - Zakopane- Polonia);

      II.5. Preşedintele Comisiei Române pentru TMM – CNIT – IFToMM (3 martie 1970);

      II.6. Doctor docent în ştiinţe (30 octombrie 1971);

II.7. Membru onorific în Comitetul de redacţie al revistei „Mechanism and Machine Theory”, organul oficial al IFToMM (1968);

II.8. Membru în Comitetul de redacţie al Buletinului Institutului politehnic Bucureşti (1962);

II.9. Conducător ştiinţific de TMM (din 1962).

III. Scurte date biografice

      1907: Născut la Adjudul Vechi, judeţul Vrancea (la 31 martie);

      1913-1918  Studii elementare la Adjudul Vechi;

      1918-1926  Studii liceale la Focşani;

      1926-1931  Studii superioare la Şcoala politehnică din Timişoara;

1931  Stagiul militar la Şcoala de pregătire a Şcolii politehnice din Timişoara şi Regimente de artilerie;

1932 (1 Ianuarie – 1 Iulie) Inginer Şef la Uzinele municipale Brăila;

1932-1956 (1 Iulie 1932-1 sept. 1956) Subşef de secţie, Şef de secţie, Inspector ajutor, Subşef de serviciu, Şef de serviciu, Consilier la CFR;

1949-1959  (9 oct. 1949-3oct. 1959) Conferenţiar la Institutul de căi ferate (cursurile de: Rezistenţa materialelor, organe de maşini, maşini de ridicat, termotehnica şi tot timpul Teoria mecanismelor şi a maşinilor);

1950-1952  Conferenţiar la Institutul de petrol şi gaze (Cursurile de Mecanică şi rezistenţa materialelor);

1956-1972  (3 oct. 1956 – 30 sept. 1972) Conferenţiar şi Profesor la Institutul politehnic Bucureşti, Catedra de Teoria Mecanismelor (din 1962 – 1972 şef de catedră) la cursul de Teoria mecanismelor;

1972 – în prezent: Profesor consultant la catedra de Mecanică şi Teoria mecanismelor, membru în Consiliul profesoral al Facultăţii de Transporturi şi conducător de doctoranzi.

IV. Funcţii cumulate

      1949-1956 (9 oct. 1949 – 1 sept. 1956, fiind cu funcţia de bază în producţie)  Conferenţiar în Învăţământul tehnic superior.

 

 

 

"Nicolae Manolescu (Nenea Puiu)

 Acum, la ceas de aniversare a centenarului Nicolae Manolescu, îmi răscolesc amintirile, retrăiesc momente atât de dragi şi atât de dureroase.

De câte ori dispare cineva drag ia cu el ceva din mine lăsându-mă mai săracă. Retrăiesc momentele când „clanul Manolescu” se reunea, nu de puţine ori, în casa bunicilor mei.

Mi-l aduc aminte pe Profesorul Nicolae Manolescu, pentru noi „nenea Puiu”, întotdeauna în competiţie cu bunicul meu Gheorghe Manolescu şi cu fratele lor mai mic Eugen Manolescu. Discuţiile lor aprinse erau temperate cu mult umor de sora lor, Marioara Constantin. Când am mai crescut am început să aflu şi să înţeleg mai multe despre această familie.

Viaţa lor a început frumos, s-au căsătorit, şi-au întemeiat familii frumoase. Atât bunicul meu, cât şi nenea Puiu au fost dăruiţi de Dumnezeu cu câte o pereche (fată şi băiat), iar fratele de la Braşov cu două fete.

Bombardamentul din 4 aprilie 1944 asupra Bucureştilor, a distrus liniştea familiei. Nenea Puiu, Prof Nicolae Manolescu, a pierdut într-o clipă cumplită, atât soţia cât şi cei doi copii (băiatul de 8 ani şi fiica de 2 ani). Tragedia l-a marcat pe acesta toată viaţa. Înconjurat de grija familiei şi mai ales susţinut de sora lui, Marioara, s-a refugiat cu disperare în muncă.

După ani,  s-a recăsătorit, iar în 1948 s-a născut Daniela, un copil mult dorit,  cea care l-a întărit  şi a dat un sens vieţii lui.

Cei trei fraţi Manolescu au fost studenţi la Politehnica din Timişoara. Ceea ce îi caracteriza era o minte limpede, cu aplicaţie pentru ştiinţele exacte, precum şi o memorie ieşită din comun şi uşurinţa cu care învăţau limbi străine. Ca atare, fiecare dintre ei s-a  distins în domeniul lor de muncă, au scris cărţi de specialitate şi au făcut inovaţii. Bunicul meu Gh. Manolescu a fost, un timp, director al Direcţiei de Telecomunicaţii CFR, iar fratele său Eugen Manolescu a fost inginer şef la uzinele Steagul Roşu Braşov şi laureat al Premiului de Stat.

Tradiţia de a urma Politehnica a fost continuată în familie de către tatăl meu, Mircea Manolescu cât şi de verişoarele lui de la Braşov, Rodica şi Mariana. Tata a fost comandor inginer de aviaţie şi Maestru al Sportului în şahul artistic (problemistica şahistă), el părăsindu-ne, din păcate, nu demult.

Daniela, fiica Prof. Nicolae Manolescu, a urmat o altă cale, ajungând balerină la Opera Română, iar acum este profesoară de balet în Germania, cu spectacole omagiate de presa germană.

Când Daniela s-a căsătorit şi a plecat în Germania, nenea Puiu s-a apropiat şi mai mult de restul familiei, fiind sufletul petrecerilor, uimind pe toţi cu vitalitatea lui şi având sfaturi şi vorbe bune pentru toata lumea.

Întâmplarea face ca eu să am aceeaşi zi de naştere ca şi Nicoleta, fiica lui nenea Puiu, cea care a pierit în bombardamentul din 4 aprilie. Aceasta cred ca l-a făcut să aibă pentru mine o dragoste mai aparte. Era primul care suna să-mi felicite părinţii şi pe mine în ziua de 23 februarie.

Nenea Puiu a fost totodată primul care m-a felicitat şi m-a încurajat atunci când am hotărât în 1990 să susţin examen de titularizare ca asistent universitar la Catedra de Matematică a Facultăţii

de Transporturi. Era atât de mândru că un alt membru al familiei va îmbrăţişa cariera de profesor al Politehnicii din Bucureşti, loc care i-a fost un al doilea cămin, unde a găsit o a doua familie. Cât de fericit ar fi fost, dacă ar fi trăit, să asiste la susţinerea tezei mele de doctorat în anul 2001.

 

                                                                        Mona-Mihaela Doroftei (născută Manolescu)

                                                                                    Lector dr. Catedra Matematici I

                                                                                    Facultatea de Ştiinţe Aplicate

                                                                                    Universitatea Politehnica Bucureşti"